Linistea. 3.

Mă trezisem pe la ora 1 noaptea şi nu am mai putut adormi. Mă simţeam ca şi cum pierd timpul liber puţin şi preţios pentru mine din această cauză. M-am trezit, am facut un duş, m-am bărbierit repede până a fiert cafeaua, mi-am luat doar cheile şi portofelul şi am ieşit din casă cu gândul sa fac o plimbare, să mai văd cum arată oraşul noaptea. Mă plimbam prin centru, şi mă miram cât de pustiu poate să fie Bucureştiul într-o noapte de vineri (sau dimineaţă de sâmbătă, încă nu mă hotărâsem). Mă plimbam fără nici un fel de ţintă, gândindu-mă la problemele de serviciu, conducând mai mult din instinct. La un moment dat am realizat că eram prin Dristor şi – reflex condiţionat – mi s-a făcut foame. M-am oprit şi mi-am luat un hamburger şi am mai luat la pachet un pahar mare cu limonadă. Cănd am pus mâna pe paharul rece am realizat cât de caldă era noaptea chiar şi la ora aceea. Mi s-a făcut brusc dor de mare şi de frigul de dimineaţă de pe plajă.

M-am suit în maşină şi fără să mă mai gândesc prea mult, am luat direcţia autostrăzii. Cum cu serviciul pe care îl am niciodată nu ştiu când trebuie să plec din oraş cât se poate de urgent, am pregătită geanta cu câteva haine de schimb, aşa că nu am nici o problemă în a pleca pentru câteva zile prin alt capăt de ţară. Ceasul din bord arăta 2:20, iar după cum făceam eu socoteala tocmai bine aveam cum să beau o cafea pe plajă înainte de a răsări soarele.

Nici nu ştiu cum am ajuns, nu îmi aduceam aminte dacă am luat-o pe autostradă sau pe drumul vechi, dar eram bucuros că am ajuns într-un final. Am oprit într-o benzinărie de la ieşirea din Năvodari, mi-am luat o cafea dublă şi nişte ţigări, iar apoi am luat drumul de Corbu.

De câţiva ani îmi plăcea să prind răsăritul pe o faleză retrasă de acolo. Eram doar eu, gândurile mele şi marea. Şi marea avea darul de a-mi alunga gândurile personale şi de a mă convinge ca atunci când sunt cu ea să renunţ la orice altceva. Era prietena mea cea mai bună de mulţi ani. Mă duceam când eram cotropit de gânduri negre, scârbit de oamenii cu care lucram zi de zi şi de cei cu care trebuia să trăiesc şi să interacţionez. Mă primea aşa obosit şi nervos cum eram şi mă liniştea, îmi alunga grijile şi îmi dădea un motiv să continui. În ultimul timp ajungeam din ce în ce mai des câteva ore pe plajă, dar nu realizam asta. Doar îmi urmam îndemnul. De câte ori simţeam nevoia să fac un anumit lucru, îl faceam.

Am oprit maşina chiar pe marginea falezei, am coborât si m-am aşezat cu picioarele atârnând în gol deasupra falezei de piatră. Zorii încă nu mijiseră şi întunericul era atât de dens, încât doar auzeam marea, fără să vad nimic. Nici luna nu se vedea pe nicăieri. M-am lăsat pe spate şi am inchis ochii, lăsându-mă legănat de sunetul valurilor. Cred că am adormit pentru câtva timp. Sau poate intrasem în starea pe care tibetanii o numesc Nirvana. Nu mai aveam gânduri negre, nici nu mai doream moartea nimănui. Doar simţeam că nu vreau sa fiu nevoit sa ma ridic de acolo. Credeam că dacă nu distrug starea pe care o aveam în momentele acelea, nu aş fi simţit niciodată foame sau sete.

1 comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: