Linistea. Ultima parte.

Ajuns cu povestea în punctul acesta, am realizat că aveam ochii înlăcrimaţi şi că o ţineam în braţe, iar spatele mă durea din cauza poziţiei incomode. Am decis ca restul să i-l povestesc mai târziu şi m-a înţeles, pentru că văzuse cum amintirile reveniseră şi aduseseră cu ele emoţiile vechi şi – credeam eu – de mult uitate.

Mi se făcuse dor de mare. Rău. Simţeam nevoia să mă duc să o văd. Nu mai făcusem asta de când murisem. Singurele locuri pe unde mă plimbasem au fost împrejurimile Bucureştiului. Când nu ai nevoie de somn sau de alte necesităţi fiziologice, e destul de uşor să umbli ca bezmeticul şi să te trezeşti în cine ştie ce locuri. Erau momente când mă simţeam exact un pribeag. Nu eram legat de nimic, tot ceea ce întâlneam în cale îmi amintea doar vag de câte ceva cunoscut, dar nimic nu mă făcea să simt apropierea intensă a unui “ceva” familiar. Iar mie mi se făcuse dor de prietena mea veche. Trecuse mult timp de când nici măcar nu mă mai gândisem la ea şi simţeam … un fel de remuşcări. Ajunsesem deja să consider marea o fiinţă vie iar acum parcă îi auzeam şoaptele de la sute de kilometri distanţă. Mă chema în modul îmbietor în care ştiuse să o facă tot timpul.

Am luat-o de mână şi ne-am ridicat de pe bancă. Am ghidat-o în afara parcului şi am început să mergem. După ceva timp a căpătat destul de multă curiozitate încât să mă întrebe încotro ne îndreptăm. Când i-am zis, se uita la mine atât de neîncrezătoare încât m-a pufnit râsul. Era privirea unui căţel cu care te-ai jucat aruncându-i o minge de tenis, el aducand-o înapoi la tine, iar la un moment dat, in loc să i-o arunci, cu o mişcare rapidă ai ascuns mingea la spate.

—————————————–

Dacă ea nu ar fi venit cu ideea să luăm trenul, probabil că am fi făcut câteva zile bune pe drum. Aşa, am ajuns în aceeaşi zi. Şi în Constanţa am avut prima noastră dispută.
– E un microbuz spre Năvodari, ne lasă chiar la podul spre rafinărie, iar de acolo avem doar vreo 8-10 kilometri până la Corbu.
– Hai să mergem în Vamă. Mie acolo îmi place, acolo mă simt liberă cu adevărat, e boem, e..
– Nu merg în Vamă. Acolo e lume, ori eu chiar nu vreau să mă simt singur în mulţimea de oameni, vreau să fiu singur cu marea.
Şi ne-am hotărât să ne vedem peste 3 zile pe plajă la Ovidiu. Să mergem fiecare în drumul nostru, iar apoi să ne revedem şi să vedem ce am făcut şi să stabilim ce vrem să facem în continuare.
Am mers doar pe drum, fără să mă apropii prea mult de mare o jumătate de zi. Parcă îmi era ruşine să dau cu ochii de ea. Trebuia să îmi cer scuze pentru că o uitasem şi nu ştiam cum să fac asta. Am ajuns pe faleza mea de la Corbu. Nu mai era nimeni în preajmă, era doar marea cât vedeam cu ochii şi parcă inima îmi tresălta de bucuria revederii. Nu am iubit pe nimeni la fel de mult pe cât am iubit-o pe ea. Abia acum realizam cât de bucuroasă era marea să mă vadă din nou. Îi auzeam valurile cântându-mi şi legănându-mi amintirea pe crestele înspumate, vedeam o urmă de tristeţe pentru că încă eram departe de ea. Nu am mai coborât niciodată atât de repede faleza să îmi văd iubita care nu mă uitase de atâţia ani. Pantofii i-am pierdut cu mult înainte să ajung pe nisip, iar acesta îmi îmbrăţişa picioarele bucuros să mă vadă. Vântul batea uşor mângâindu-mă şi, deşi era frig în jumătatea lui octombrie, simţeam căldura pe care marea o elibera doar la vederea mea. Mi-am smuls hainele pe care le simţeam în plus şi am intrat încet în apă, pregătit să fiu lovit de răceala ei. Spre surpriza mea, 2 siluete se îndreptau uşor către mine, ridicându-se din apă ca două zeiţe din vremuri îndepărtate. Veneau spre mine, contopindu-se într-una singură, siluete pe care le cunoşteam bine deja transformându-se într-o singură fiinţă pe care nu o mai văzusem dar care totuşi îmi era atât de cunoscută, încât aveam senzaţia că o cunosc de o viaţă.
– Ai venit.
Abia puteam să mai bâigui câte ceva, atât de speriat şi fericit eram în acelaşi timp. Nu puteam să cred că ceea ce îmi închipuiam de când eram copil chiar se întâmpla.
– Ammm venit. Dar cum…ce…cine eşti?
Râsul ei cristalin a fost ca o rază de soare în sufletul meu. Nu era batjocoritor, am realizat asta când am început şi eu să râd realizând ce inepţii poate să debiteze omul atunci când i se îndeplinesc utopiile în care credea, dar nu avea cum să spere.
– De ce nu ai spus nimic până acum? De ce m-ai lăsat să mă comport atât de copilăreşte?
– Abia acum am găsit soluţia aceasta. Am încercat să o creez pe ea, pentru a trăi împreună cu tine, dar am eşuat. Distanţa dintre mine şi ea a făcut să nu o mai pot controla şi, din păcate, nu s-a terminat bine pentru tine, îmi pare extrem de rău. Iar acum, am creat-o doar pentru a te impresiona şi pentru a te face să fii din nou receptiv la chemările mele.
– Dar m-am gândit la mare de atâtea ori, am visat că sunt aici, pe plajă…
– Dar întotdeauna ai găndit asta prin prisma imaginaţiei tale. Erai mort pentru toată lumea şi aşa te considerai şi pentru mine. Nu puteam să te ating, să te alin. Mă durea să văd cum te zbaţi şi cum devii din ce în ce mai trist şi mai singur, iar eu eram neputincioasă. Hai, vino să îţi arăt lumea mea.

—————————————–

Am rămas pe veci împreună. Descopăr zi de zi lucruri uimitoare, călătoresc enorm şi mă odihnesc pe plajele ei. Nu, pe plajele noastre. Sunt parte din mare, dar totuşi o simt în continuare ca pe iubita mea la care am visat întotdeauna. Mai sunt şi alţii, pe care îi ghidăm, pe care îi ajutăm să îşi atingă liniştea sufletească. Şi reuşim întotdeauna, uneori mai greu, alteori mai uşor şi mai repede, şi toţi ne mulţumesc atunci când dispar, fericiţi şi cu inimile împăcate. Iar eu, mi-am găsit liniştea pe care întotdeauna am ştiut UNDE să o caut, dar niciodată nu am ştiut CUM.

Aţi observat că de la un timp şi marea e mai calmă?

5 comments
  1. gina said:

    In dimineata in care am zabovit cateva minute pe tarm, sa iau in minte unduirea, marea era calma. Eu trista.

    Ca sa ajung aici, trebuie sa inteleg toata linistea.
    O sa vin intr-o dimineata, daca vad fereastra deschisa.

  2. Vad ca distinsa Gina, s-a autoinvitat, asa ca nu-mi ramane, ca dupa vizita ei sa va adresez si eu,ambilor, invitatia de rigoare,pe blogul meu, unde sper sa nu intampinati aceeasi atmosfera de mucava,imbibata de igrasia unor mentalitati penibile. Invitatia, este consecinta unor aprecieri pertinente, facute, de altfel, ca si Gina, intr-un context care le necesita!
    O piesa: Frumosul din om, sper sa va edifce asupra gazdei.
    Va astept, nerabdator!

  3. @Gina: Fereastra rămâne deschisă și lumina aprinsă🙂

    @World of Solitaire: Mulțumesc de invitație, dar sper că nu la blogul meu vă refereați când aminteați de atmosfera de mucava🙂

  4. Capitanu,
    In nici un caz. Dupa postare,mi-am dat seama ca poate rezulta echivoc penibil!Dar erau prea multe elemente explicitative, care sa anuleze confuzia.
    Imi fac mea culpa, totusi!

  5. Nu este nevoie de mea culpa. Erau elemente explicative, dar preferam să fiu 100% sigur. O întrebare adresată la momentul potrivit nu strică sigur nimic, pe când prezumțiile ascunse și bănuielile…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: