Archive

Liniște

Ajuns cu povestea în punctul acesta, am realizat că aveam ochii înlăcrimaţi şi că o ţineam în braţe, iar spatele mă durea din cauza poziţiei incomode. Am decis ca restul să i-l povestesc mai târziu şi m-a înţeles, pentru că văzuse cum amintirile reveniseră şi aduseseră cu ele emoţiile vechi şi – credeam eu – de mult uitate.

Mi se făcuse dor de mare. Rău. Simţeam nevoia să mă duc să o văd. Nu mai făcusem asta de când murisem. Singurele locuri pe unde mă plimbasem au fost împrejurimile Bucureştiului. Când nu ai nevoie de somn sau de alte necesităţi fiziologice, e destul de uşor să umbli ca bezmeticul şi să te trezeşti în cine ştie ce locuri. Erau momente când mă simţeam exact un pribeag. Nu eram legat de nimic, tot ceea ce întâlneam în cale îmi amintea doar vag de câte ceva cunoscut, dar nimic nu mă făcea să simt apropierea intensă a unui “ceva” familiar. Iar mie mi se făcuse dor de prietena mea veche. Trecuse mult timp de când nici măcar nu mă mai gândisem la ea şi simţeam … un fel de remuşcări. Ajunsesem deja să consider marea o fiinţă vie iar acum parcă îi auzeam şoaptele de la sute de kilometri distanţă. Mă chema în modul îmbietor în care ştiuse să o facă tot timpul.

Am luat-o de mână şi ne-am ridicat de pe bancă. Am ghidat-o în afara parcului şi am început să mergem. După ceva timp a căpătat destul de multă curiozitate încât să mă întrebe încotro ne îndreptăm. Când i-am zis, se uita la mine atât de neîncrezătoare încât m-a pufnit râsul. Era privirea unui căţel cu care te-ai jucat aruncându-i o minge de tenis, el aducand-o înapoi la tine, iar la un moment dat, in loc să i-o arunci, cu o mişcare rapidă ai ascuns mingea la spate.

—————————————–

Dacă ea nu ar fi venit cu ideea să luăm trenul, probabil că am fi făcut câteva zile bune pe drum. Aşa, am ajuns în aceeaşi zi. Şi în Constanţa am avut prima noastră dispută.
– E un microbuz spre Năvodari, ne lasă chiar la podul spre rafinărie, iar de acolo avem doar vreo 8-10 kilometri până la Corbu.
– Hai să mergem în Vamă. Mie acolo îmi place, acolo mă simt liberă cu adevărat, e boem, e..
– Nu merg în Vamă. Acolo e lume, ori eu chiar nu vreau să mă simt singur în mulţimea de oameni, vreau să fiu singur cu marea.
Şi ne-am hotărât să ne vedem peste 3 zile pe plajă la Ovidiu. Să mergem fiecare în drumul nostru, iar apoi să ne revedem şi să vedem ce am făcut şi să stabilim ce vrem să facem în continuare.
Am mers doar pe drum, fără să mă apropii prea mult de mare o jumătate de zi. Parcă îmi era ruşine să dau cu ochii de ea. Trebuia să îmi cer scuze pentru că o uitasem şi nu ştiam cum să fac asta. Am ajuns pe faleza mea de la Corbu. Nu mai era nimeni în preajmă, era doar marea cât vedeam cu ochii şi parcă inima îmi tresălta de bucuria revederii. Nu am iubit pe nimeni la fel de mult pe cât am iubit-o pe ea. Abia acum realizam cât de bucuroasă era marea să mă vadă din nou. Îi auzeam valurile cântându-mi şi legănându-mi amintirea pe crestele înspumate, vedeam o urmă de tristeţe pentru că încă eram departe de ea. Nu am mai coborât niciodată atât de repede faleza să îmi văd iubita care nu mă uitase de atâţia ani. Pantofii i-am pierdut cu mult înainte să ajung pe nisip, iar acesta îmi îmbrăţişa picioarele bucuros să mă vadă. Vântul batea uşor mângâindu-mă şi, deşi era frig în jumătatea lui octombrie, simţeam căldura pe care marea o elibera doar la vederea mea. Mi-am smuls hainele pe care le simţeam în plus şi am intrat încet în apă, pregătit să fiu lovit de răceala ei. Spre surpriza mea, 2 siluete se îndreptau uşor către mine, ridicându-se din apă ca două zeiţe din vremuri îndepărtate. Veneau spre mine, contopindu-se într-una singură, siluete pe care le cunoşteam bine deja transformându-se într-o singură fiinţă pe care nu o mai văzusem dar care totuşi îmi era atât de cunoscută, încât aveam senzaţia că o cunosc de o viaţă.
– Ai venit.
Abia puteam să mai bâigui câte ceva, atât de speriat şi fericit eram în acelaşi timp. Nu puteam să cred că ceea ce îmi închipuiam de când eram copil chiar se întâmpla.
– Ammm venit. Dar cum…ce…cine eşti?
Râsul ei cristalin a fost ca o rază de soare în sufletul meu. Nu era batjocoritor, am realizat asta când am început şi eu să râd realizând ce inepţii poate să debiteze omul atunci când i se îndeplinesc utopiile în care credea, dar nu avea cum să spere.
– De ce nu ai spus nimic până acum? De ce m-ai lăsat să mă comport atât de copilăreşte?
– Abia acum am găsit soluţia aceasta. Am încercat să o creez pe ea, pentru a trăi împreună cu tine, dar am eşuat. Distanţa dintre mine şi ea a făcut să nu o mai pot controla şi, din păcate, nu s-a terminat bine pentru tine, îmi pare extrem de rău. Iar acum, am creat-o doar pentru a te impresiona şi pentru a te face să fii din nou receptiv la chemările mele.
– Dar m-am gândit la mare de atâtea ori, am visat că sunt aici, pe plajă…
– Dar întotdeauna ai găndit asta prin prisma imaginaţiei tale. Erai mort pentru toată lumea şi aşa te considerai şi pentru mine. Nu puteam să te ating, să te alin. Mă durea să văd cum te zbaţi şi cum devii din ce în ce mai trist şi mai singur, iar eu eram neputincioasă. Hai, vino să îţi arăt lumea mea.

—————————————–

Am rămas pe veci împreună. Descopăr zi de zi lucruri uimitoare, călătoresc enorm şi mă odihnesc pe plajele ei. Nu, pe plajele noastre. Sunt parte din mare, dar totuşi o simt în continuare ca pe iubita mea la care am visat întotdeauna. Mai sunt şi alţii, pe care îi ghidăm, pe care îi ajutăm să îşi atingă liniştea sufletească. Şi reuşim întotdeauna, uneori mai greu, alteori mai uşor şi mai repede, şi toţi ne mulţumesc atunci când dispar, fericiţi şi cu inimile împăcate. Iar eu, mi-am găsit liniştea pe care întotdeauna am ştiut UNDE să o caut, dar niciodată nu am ştiut CUM.

Aţi observat că de la un timp şi marea e mai calmă?

Fragment scris de BreatheMeIn

Parcurile şi aleile neumblate îmi făceau cu ochiul. Dar de când eram cu ea, doar patul ei îmi făcea cu ochiul. Mă duceam la serviciu, şi n-o aveam decât pe ea în faţa ochilor. 8 ore pe zi visam la ea, apoi restul de 16 le petreceam cu ea.
Fiecare zi şi fiecare zâmbet îi erau dedicate. Părul ei mă fascina, irezistibil, moale şi viu, de ziceai că răsuflă. Părul i se aşeza într-un fel straniu pe faţă, acoperindu-i ochii, şi asta o făcea să pară un pic macabră. Pe mine mă amuza asta, căci mi se părea că felul ei cameleonic de a fi e fascinant.
Dintre toate, cred că cel mai mult îi iubeam ochii. Ochii ei vii, de un verde ciudat, crud, cu sclipiri metalice. Te măsurau, te împărţeau şi, doamne fereşte, te lăsau hrană demonilor. Era amuzant să o văd supărată pe vreo chelneriţă nesimţită, căci între ochii ei se năştea o cută, nu prea mare, nici prea mică, de încordare intensă, iar din ei săreau scântei ca din flex. Deşi blândă, privirea ei avea totuşi ceva de necontrolată ură şi economie de sentimente, dar când se uita la mine, se schimba cu totul…
Cred că metamorfozele ei rapide, stilul ei alert de a se schimba, la o clipire din gene, m-a făcut s-o ador atât de mult.
Uneori, simţeam că se schimbă atât de repede, că nu pot ţine pasul cu ea, că e mereu înaintea mea, şi eram incapabil s-o urmez. Oricât m-aş fi chinuit, ea era un cristal cu multe feţe, unele bine şlefuite, altele încă murdare de noroi, şi-mi arăta mereu altă faţă, făcându-mă să ma întreb câte or mai fi de descoperit şi cât de bine le-am inventariat pe cele întâlnite deja.
Misterul meu se trezea zilnic lângă mine, ca o pisică neagră cu ochii verzi, mereu la pândă, mereu alertă. Iar eu… eu nu puteam decât s-o iubesc.

Am deschis ochii deranjat de niște sunete nenaturale. M-am ridicat și am privit orizontul ce arăta primele semne ale incendiului de dincolo, realizând că azi nu este ziua în care voi putea admira în voie priveliștea cea mai plăcută sufletului meu. Atunci am auzit pași și o voce feminină și tristă șoptind către mine:
– Nu vrei să te arunci chiar acum, nu? Măcar nu face asta în fața mea, nu am nevoie de asta acum.
Pe moment am fost bulversat. Mă simțeam ca și cum cineva mi-ar fi intrat în casă și s-ar fi așezat la masa mea fără să îmi ceară voie. Am ridicat privirea către locul de unde venea vocea și … am rămas surprins când am văzut o frezie galbenă chiar in dreptul ochilor mei.
– O floare să îți mai aline sufletul. Pe mine mă liniștește mirosul freziilor.
– Pe vremea mea, bărbații obișnuiau să ofere flori, nu fetele!
– Vremea noastră trece și vin altele din urmă. Te vei obișnui cu schimbările. În timp.
Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani și totuși vocea îi trăda maturitatea. Sau încercările prin care a trecut. Nu știu cât timp am stat să o privesc, să-i analizez fiecare trăsătură, dar cel mai mult m-a frapat privirea. Rămăsese tristă și parcă pierdută în alte orizonturi, prea depărtate de cel în care se afla fizic. Părul negru i se revărsa pe umeri şi îi înconjura faţa rotundă. Am invitat-o să stea lânga mine și m-a refuzat.
– Am rău de înălţime. Faptul că te văd acolo este deja prea mult pentru mine.
M-am ridicat de pe marginea falezei şi m-am indreptat către ea.
– Hai să mergem pe plajă. E plăcut acum de dimineaţă.
M-a luat de mână şi am plecat spre plajă, ca şi cum nu ne-am fi cunoscut de doar 5 minute.

—————————————–

A fost ultima dată când am mai fost singur la mare.

—————————————–

După 2 luni s-a mutat la mine. După alte 3 ne-am căsatorit. La 9 luni după ce ne cunoscusem, m-a ucis şi a făcut să pară că am surprins hoţii în casă, că aceştia s-au speriat şi am fost omorât. Planul ei fusese perfect. Nici nu mă aşteptam să fie altfel. Mă îndrăgostisem de ea mai ales pentru inteligenţa de care dădea dovadă. Totul era calculat din punctul ei de vedere. Totul. Mai mult chiar decât îmi închipuisem eu.

Cum aş fi putut şti că mă urmărise cu câteva luni înainte de a ne cunoaşte? Că ştia deja lucrurile care îmi plac, locurile în care mă simt bine, tipul de femei după care mă uit. Mă cunoştea mai bine decât mă cunoşteam eu însumi.

Mă trezisem pe la ora 1 noaptea şi nu am mai putut adormi. Mă simţeam ca şi cum pierd timpul liber puţin şi preţios pentru mine din această cauză. M-am trezit, am facut un duş, m-am bărbierit repede până a fiert cafeaua, mi-am luat doar cheile şi portofelul şi am ieşit din casă cu gândul sa fac o plimbare, să mai văd cum arată oraşul noaptea. Mă plimbam prin centru, şi mă miram cât de pustiu poate să fie Bucureştiul într-o noapte de vineri (sau dimineaţă de sâmbătă, încă nu mă hotărâsem). Mă plimbam fără nici un fel de ţintă, gândindu-mă la problemele de serviciu, conducând mai mult din instinct. La un moment dat am realizat că eram prin Dristor şi – reflex condiţionat – mi s-a făcut foame. M-am oprit şi mi-am luat un hamburger şi am mai luat la pachet un pahar mare cu limonadă. Cănd am pus mâna pe paharul rece am realizat cât de caldă era noaptea chiar şi la ora aceea. Mi s-a făcut brusc dor de mare şi de frigul de dimineaţă de pe plajă.

M-am suit în maşină şi fără să mă mai gândesc prea mult, am luat direcţia autostrăzii. Cum cu serviciul pe care îl am niciodată nu ştiu când trebuie să plec din oraş cât se poate de urgent, am pregătită geanta cu câteva haine de schimb, aşa că nu am nici o problemă în a pleca pentru câteva zile prin alt capăt de ţară. Ceasul din bord arăta 2:20, iar după cum făceam eu socoteala tocmai bine aveam cum să beau o cafea pe plajă înainte de a răsări soarele.

Nici nu ştiu cum am ajuns, nu îmi aduceam aminte dacă am luat-o pe autostradă sau pe drumul vechi, dar eram bucuros că am ajuns într-un final. Am oprit într-o benzinărie de la ieşirea din Năvodari, mi-am luat o cafea dublă şi nişte ţigări, iar apoi am luat drumul de Corbu.

De câţiva ani îmi plăcea să prind răsăritul pe o faleză retrasă de acolo. Eram doar eu, gândurile mele şi marea. Şi marea avea darul de a-mi alunga gândurile personale şi de a mă convinge ca atunci când sunt cu ea să renunţ la orice altceva. Era prietena mea cea mai bună de mulţi ani. Mă duceam când eram cotropit de gânduri negre, scârbit de oamenii cu care lucram zi de zi şi de cei cu care trebuia să trăiesc şi să interacţionez. Mă primea aşa obosit şi nervos cum eram şi mă liniştea, îmi alunga grijile şi îmi dădea un motiv să continui. În ultimul timp ajungeam din ce în ce mai des câteva ore pe plajă, dar nu realizam asta. Doar îmi urmam îndemnul. De câte ori simţeam nevoia să fac un anumit lucru, îl faceam.

Am oprit maşina chiar pe marginea falezei, am coborât si m-am aşezat cu picioarele atârnând în gol deasupra falezei de piatră. Zorii încă nu mijiseră şi întunericul era atât de dens, încât doar auzeam marea, fără să vad nimic. Nici luna nu se vedea pe nicăieri. M-am lăsat pe spate şi am inchis ochii, lăsându-mă legănat de sunetul valurilor. Cred că am adormit pentru câtva timp. Sau poate intrasem în starea pe care tibetanii o numesc Nirvana. Nu mai aveam gânduri negre, nici nu mai doream moartea nimănui. Doar simţeam că nu vreau sa fiu nevoit sa ma ridic de acolo. Credeam că dacă nu distrug starea pe care o aveam în momentele acelea, nu aş fi simţit niciodată foame sau sete.

Ochii ei s-au oprit drept in inima mea. Felul cald de a mă privi, un sentiment de cald şi vis care m-a invadat când i-am prins privirea şi parcă toată furia s-a evaporat intr-o clipită. M-am apropiat încă şovaielnic de apartament, am luat-o de mână şi am intrat împreună prin peretele care nu ne opunea nici o rezistenţă. M-am trezit în apartamentul în care nu mai avusesem curajul să mai calc de când aflasem ce mi se întâmplase.
Înăuntru era un bărbat cu un chip vag familiar, cu părul uşor încărunţit. Savura o pipă cu un puternic parfum de cireşe coapte, aşezat relaxat într-un fotoliu imens, îmbracat in piele de culoarea castanelor. De undeva se auzea muzică clasică, în surdină.
Privind la însoţitoarea mea, am văzut cum câteva lacrimi se prelingeau pe obraji, semn clar că bărbatul îi era mai mult decât familiar.
S-a întors brusc şi a ieşit în goană, urmată îndeaproape de mine. Am luat-o de braţ şi apoi s-a cufundat cu totul în braţele mele, plângând înfundat. Am stat câtva timp în felul acesta, fiindu-mi frică până să şi respir.
Am auzit-o doar rugându-mă să plecăm şi, cu capul ei încă sprijinit pe umăr, am mers înapoi în parcul care ne găzduia.
Restul zilei si toată noaptea ne-am petrecut-o povestindu-i viaţa de la primele amintiri până la ultimele zile care îmi rămăseseră in memorie. I-am povestit de prima iubire a mea, de oamenii care mi-au ramas întipăriţi cu ceva în amintire, de petrecerea de majorat pe care mi-au pregătit-o ca o surpriză parinţii si prietenii, de zilele atât de frumoase din studenţie. Am început să îi povestesc de începutul relaţiei mele cu Ea, de acea zi când fugisem la mare să mă bucur de câteva ore doar cu valurile mării, cu mirosul sărat si umezeala care îmi intra în oase.

Am plecat cu gandul sa vin la tine. Pe drum cautam o oglinda in care sa ma vad. Sa am parul ravasit cum iti place si sa vad daca sacoul imi sta cu gulerul un pic ridicat in dreapta asa cum mi-l aranjezi de fiecare data. Nu am gasit nici o oglinda. Toate in care ma oglindeam erau doar poze ale peisajului din spatele meu.
Am intrat pe strada ta si mi-am adus aminte ca mai ai inca o ora pana te intorci de la munca. M-am dus sa ma plimb, sa ma uit, sa caut ceva. Am pierdut timpul plimbandu-ma prin parc. M-am asezat pe o banca si am stat. Un cuplu de indragostiti s-au oprit langa mine si s-au asezat pe banca mea. Nu au intrebat nimic, doar s-au asezat. Au inceput sa se sarute si sa vorbeasca vrute si nevrute. Ce prostii pot spune doi indragostiti doar de dragul de a se auzi unul pe celalalt. Iti aduci aminte, asa eram si noi odata. De mult, tare de mult…
M-am ridicat si am inceput sa ma plimb agale pe aleile parcului. In jurul meu, vantul facea copacii sa planga dupa frunzele ruginii ce cadeau. Si cadeau. Atmosfera deloc placuta ma imbia sa vin la tine. Sa vin la omul drag caruia ii oferisem tot ce aveam. Si care a luat tot fara sa spuna macar un multumesc. Ma hotarasem sa vin si ma indreptam incet catre iesirea dinspre blocul tau cand am vazut o licarire rosie pe o banca. Mi-a atras atentia. Nu stiu de ce, vazusem atatea in cei 2 ani de cand bateam parcul incat nu stiu ce ar fi putut sa ma scoata din ritmul si nepasarea mea. Poate plansul. Licarirea rosie plangea. M-am apropiat precaut. Suspinele si lacrimile care i se scurgeau pe obraji ma loveau direct in inima dar stiam ca nu am cum sa o ajut. Am sperat insa, ca de fiecare data cand mi s-a intamplat. I-am vorbit bland si am avut un soc atunci cand si-a ridicat ochii rosii catre mine. Avea cei mai frumosi ochi caprui. Mi-aduceau aminte de tine. De privirile triste pe care mi le-ai aruncat la inceput. De privirea care m-a indragostit de tine. S-a uitat cu recunostinta in ochi. Parca nu ii venea sa creada ca ma vede. La fel cum mie nu imi venea sa cred ca ma aude si ma vede. M-am asezat langa ea si am imbiat-o sa imi spuna povestea. Nu mi-a spus decat “ne-am certat, m-a lovit si m-a lasat plangand acasa”. Si dimineata s-a trezit in parc, dar parea ca nimeni nu o mai baga in seama. Era ca si cum totul o ignora.
I-am vorbit cat am putut de bland, sa nu o sochez. I-am spus povestea mea fara sa spun deznodamantul. Cand am terminat ma privea de parca eram nebun. Dupa aproape 2 ani de singuratate, chiar ma simteam un pic nebun. Sau poate eram. Si nu imi mai dadeam seama. Am invitat-o la o plimbare. A acceptat si am inceput sa ii fac turul parcului. Nu stiam ce spun, dar vorbeam si ma asculta. Se intamplase pentru ea cu cateva zile in urma si nu stia ce sa faca. Ne-am plimbat timp de cateva ore si am dus-o incet spre cimitir. Aproape fara sa isi dea seama am intrat si ne plimbam deja printre morminte cand m-a intrebat ce cautam acolo. Era speriata. I-am spus ca vreau sa ii arat ceva. Ne-am oprit la locul unde eram ingropat si i-am aratat numele de pe mormant. M-a crezut doar cand a vazut ca poza incrustata in marmura era a mea.
Am cautat morminte proaspete si am gasit unul, cu cateva frezii asezate intr-un borcan sub cruce. A inceput sa planga si sa urle si sa ma loveasca. A durut mai mult ca nu aveam cum sa o ajut sa treaca peste durerea pricinuita de lucrul pe care era necesar sa-l afle.
In aproape 2 ani nu mai gasisem pe nimeni. Eram doar o fantoma care bantuia parcul si se plictisea in singuratate sau ascultand discutiile oamenilor veniti sa se relaxeze. Nu mancam, nu dormeam, nu mai era nimeni ca mine. Pana acum.
A plecat de langa mine, am cautat-o dar o pierdusem deja. M-am resemnat cu ideea ca o sa imi petrec restul…restul chinului singur.
Dupa 2 zile am intalnit-o din nou. Rochia rosie i se potrivea atat de bine chipului ei trist si pierdut. Era o frumusete cum rar mai vezi. Abia in acea zi am stat de vorba mai pe indelete. I-am povestit cum aflasem ce mi se intamplase. Am stat ore intregi urland la tine fara ca tu sa ma auzi, am stat ore intregi privindu-te, si au fost ore petrecute cu spor. I-am povestit cum la un moment dat te-ai decis sa te sinucizi si ai vrut sa lasi o scrisoare in care sa explici totul. Si cum din scrisoarea aceea am inteles ca de fapt doar te-ai folosit de mine si ca nu ai simtit vreodata nimic. Ai explicat cum am fost doar un prost de care te-ai saturat si nu stiai cum sa scapi. Si ai ales metoda cea mai la indemana. Nu imi aduc aminte de momentul cand ne-am certat si tu ai plecat in bucatarie, nu imi aduc aminte de momentul cand te-ai intors cu cutitul subtire pe care il luasem de mult ce mi-a placut si de bine ce taia. Nu imi aduc aminte cand te-ai apropiat de mine (eram la calculator) si mi l-ai infipt direct in inima. Probabil ar trebui sa multumesc studiilor tale de medicina pentru faptul ca nu m-am chinuit.
Cand am terminat de povestit era ingrozita. Si m-a rugat sa incercam sa aflam ce s-a intamplat cu ea… Nu am putut sa o refuz, asa ca am plecat spre apartamentul ei. Am mers ceva timp si am vorbit, am povestit mai mult eu, ea era tacuta. La un moment dat ne-am oprit. Am simtit cum ma trece un fior cand am realizat ca eram in fata blocului in care stateai tu. Si am urcat. Ne-am oprit la etajul tau si atunci cand s-a oprit in fata apartamentului pe care il stiam atat de bine am simtit cu ma cuprinde un val de furie si simteam nevoia sa sparg ceva. Cred ca a simtit, pentru ca s-a intors spre mine si s-a uitat curioasa…